Simplu : Lisboa, Portugal!

DSC_8343

Lisboa

 

DSC_8233

Mesa de Frades

 

DSC_8238

Mesa de Frades

 

DSC_8249

Mesa de Frades

DSC_8256

Lisboa

 

DSC_8258

Râul Tejo

 

DSC_8260

Lisboa

 

DSC_8261

Râul Tejo

 

DSC_8263

Râul Tejo

 

DSC_8268

Râul Tejo

 

DSC_8270

Linia de tren spre Cascais

 

DSC_8272

Estoril

 

DSC_8273

Estoril

 

DSC_8276

Estoril

 

DSC_8277

Estoril

 

DSC_8283

Estoril

 

DSC_8286

Estoril

 

DSC_8287

Fosta reședința a regelui Carol al-II-lea, locul unde s-a retras cu Elena Lupescu Adresa : Rua do Alentejo 4

 

DSC_8288

Rua do Alentejo 4 fosta „Villa Mar y Sol”

 

DSC_8291

Estoril

 

DSC_8292

Cabo de Roca

 

DSC_8297

Cabo de Roca

 

DSC_8299

Cabo de Roca

 

DSC_8302

DSC_8316

Cabo de Roca

 

DSC_8323

Lisboa

 

DSC_8327

Elevador de Santa Justa

 

DSC_8328

Elevador de Santa Justa

 

DSC_8335

Elevador de Santa Justa

 

DSC_8344

Lisboa

 

DSC_8348

Belem

 

DSC_8349

Mosteiro dos Jerónimos

 

DSC_8354

Mosteiro dos Jerónimos

 

DSC_8358

Mosteiro dos Jerónimos

 

DSC_8361

Mosteiro dos Jerónimos

 

DSC_8364

Mosteiro dos Jerónimos

 

DSC_8365

Mosteiro dos Jerónimos

 

DSC_8367

Mosteiro dos Jerónimos

 

DSC_8369

Mosteiro dos Jerónimos

 

DSC_8371

Mosteiro dos Jerónimo

 

DSC_8372

Mosteiro dos Jerónimos

 

DSC_8375

Mosteiro dos Jerónimos

 

DSC_8377

Mosteiro dos Jerónimos

 

DSC_8384

Mosteiro dos Jerónimos

 

DSC_8388

Cristo Rei

 

DSC_8390

Padrão dos Descobrimentos

 

DSC_8392

Padrão dos Descobrimentos

 

DSC_8398

Padrão dos Descobrimentos

 

DSC_8405

Padrão dos Descobrimentos

 

DSC_8406

Museo Nacional dos Coches

 

DSC_8409

Museo Nacional dos Coches

 

DSC_8412

Museo Nacional dos Coches

 

DSC_8414

Museo Nacional dos Coches

 

DSC_8424

Museo Nacional dos Coches

 

DSC_8428

Elevador da Glória

 

DSC_8430

Elevador da Glória

 

DSC_8434

Elevador da Glória

 

DSC_8438

Eléctrico 28

 

DSC_8442

Eléctrico 28

 

DSC_8443

Palácio Nacional de Sintra

 

DSC_8449

Palácio Nacional de Sintra

 

DSC_8450

Palácio Nacional de Sintra

 

DSC_8452

Palácio Nacional de Sintra

 

DSC_8461

Sintra

 

DSC_8466

Castelo dos Mouros

 

DSC_8471

Castelo dos Mouros

 

Untitled

Castelo dos Mouros

 

DSC_8476

Palácio da Pena

 

DSC_8478

Castelo dos Mouros

 

DSC_8480

Sintra

 

DSC_8481

Sintra

 

Ninja, kimonouri şi peşte

Înainte de plecarea din Kurashiki am asistat la un festival local. Dimineaţa, când am ieşit din hotel am rămas blocat: seara m-am culcat în zilele noastre iar acum, ceea ce vedeam părea rupt din stampele japoneze de acum multe sute de ani. Sute de tineri îmbrăcaţi în costumele tradiţionale, kimonouri, evantaie, coafurile celebre cu andrele înfipte, papucii ăia ciudati ai lor, toate astea alcătuind un festival care celebra trecerea adolescenților în rândul adulților, Festivalul Noilor Adulți, într-o traducere aproximativă. N-am avut un aparat foto disponibil și rău îmi pare, aș fi scos niște imagini fantastice. Tot oraşul a fost o sărbătoare generală în ziua cu pricina. Tobele Kodo au răsunat toată ziua, teatrul Kabuki a stat alături de dansatori de streetdance. Ulterior am aflat că unele kimonouri de festivitate ajung și la 3000 USD, asta însemnând un costum cu toate briz-brizurile, lucrat manual. Neobosit, am umblat de colo colo toată ziua şi am admirat. Probabil, încă mai exist prin albumele de poze ale unor

ninja town 010

Ninja town (Photo credit: glasgow’s finest)

adolescenţi fiindcă era ceva exotic, cred, să fotografiezi un european care se uita cu gura căscată la desfăşurarea evenimentului.

Apoi ne-am îmbarcat  în maşină şi am plecat spre peninsula Izu, la Pacific. Drumul de aproape 700 km m-a dus prin Nara, leagănul Japoniei, prin Kobe, oraşul distrus de cutremur în 1995 dar renăscut din cenuşă, prin oraşul Toyota, prin celebra provincie Iga, locul unde au apărut luptătorii Ninja. Am avut ocazia să privesc  în departare muntele simbol, Fuji, apoi am ajuns la hotel la Izu Inatori Sports Villa , hotel aflat la 6km de orăşelul Inatori de la marginea Pacificului. Locul este feeric, munte și la poalele muntelui oceanul.
La hotel, zis și făcut, iau cheia, urc la etajul 1 intru în cameră, superb, ies pe balcon, priveliște de nota 11, intru în baie, de vis. De vis ciudat! Baia frumoasă, curată bec, celebra budă electrică (voi povesti  și de wc-ul electric mai pe larg), chiuveta generoasă dar cadă sau duș ioc. Ies din baie și intru iar sperând că apare cada mult visată. Cada refuza să apară. Mă încalț și cobor la recepție să lămuresc problema. Facil, la prima vedere dar complicat fiindcă engleza nu e punctul forte al japonezilor. Explic gesticulând expresiv doleanța mea. În primă instanța primesc o plecăciune și un Wakaranai sincer adică “Nu înteleg”, totul cu zâmbetul pe buze și extrem de atent. Explic iar prin mimă şi în timp ce “explicam” spălatul sub duş îşi face apariția încă un recepționer care avea habar cât de cât de limba engleză. Mă roagă să îl urmez și mă conduce la o ușă de sticlă după care există două vestiare, femei și barbați. Dupa vestiar intrăm într-o sală cu lavoare, uscătoare de păr, oglinzi mari, automat de instrumente de bărbierit din cele de unică folosință, dispenser de prosoape, spume de bărbierit, after shave și alte chestii de toaletat. După camera cu lavoare intrăm într-o sală mare cu dușuri pe ambele parti iar in partea din spate cu un soi de piscina de copii cu apă cald-fierbinte. Tot acest ansamblu era baia care lipsea din cameră. Crezând că am înteles tot mulțumesc recepționerului, fug în cameră, mă dezbrac, îmi iau slipul și halatul, papucii ăia de hotel la care nu știi care e stângul și dreptul, și purced grăbit să mă spăl. Mă bag sub un duș un pic apoi direct în piscinuță. În timp ce mă lăfăiam încercând să mă destind am observat priviri mirate. Inițial am crezut că din cauză că sunt european. Ei bine nu, eram singurul care era în slip și nu respectasem un soi de ritual de spălat. Am zis ritual fiindca așa pare, un lighenaș, un scaun mic de plastic, un prosop, săpun și incepi să îți cureți trupul. Te speli cu prosopul, te clătești cu prosopul. Abia ulterior am înteles că toată chestia asta moderna era de fapt o baie în spirit tradițional japonez adaptată la cerințele hotelului. Piscinuța de copii în mod, tradițional, este un hârdău imens din lemn și bambus umplut cu apă foarte caldă chiar fierbinte, apă în care se pot pune, optional, mere și/sau petale de flori.
Dacă baia am lămurit-o, buda electrică rămăsese new entry-ul. Nu mai văzusem până atunci, drept urmare m-am apucat să studiez wc-ul. Tot soiul de butoane – noroc că aveau și iconițe să ai habar ce face fiecare. Și uite așa m-am apucat să programez ora la care să se devină cald colacul, să butonez posturile de radio (muzică ambientală când stai pe budă), am constatat că nu e niciun risc să te uzi dacă te ridici înainte să termine clean service-ul, în câteva cuvinte am petrecut vreo trei sferturi de oră apăsând butoanele wc-ului. Cel mai șmecher wc electric pe care l-am văzut a fost un Panasonic, care, pe lângă chestiile menţionate mai sus, putea să îți facă și un sumar de urină, panoul de control avea display și putea fi personalizat pentru zece persoane diferite, iar prețul era la vreo 600-700 $.
La 5 minute de mers cu mașina trona pe coasta muntelui parcul zoologic Izu Bio. Pe lânga partea de zoo mai avea si partea de distractii. La zoo, ca la zoo – animale, copii curioşi, îngrijitori, poze, hrănit girafa cu morcovi (girafa care are limba mov, apropos). Nimic deosebit totusi la acest zoo, poate doar faptul că era împărţit în două părţi, un sfert parc de distracţie şi restaurante iar restul cuşti. Spre seară, dupa plecarea vizitatorilor, zona devenea pustie şi auzeai doar animalele cum “răspundeau”  îngrijitorilor şi vântul, daca era.
La 6-7 km în sens invers ajungi la Inatori, un oraşel mic pescăresc, de provincie. În mai puţin de 10 minute îl poţi traversa. Nu are nimic turistic, poate doar faleza lungă pe malul oceanului. Miroase stăruitor a peşte şi a ocean sărat. Portul nu este mai deloc destinat agrementului totuşi se poate ieşi în larg la o plimbare pe ocean. Am coborât pe malul oceanului să ating Pacificul şi abia acolo am realizat cât mă bucur pentru că am avut ocazia să ajung atât de departe, să văd Japonia, să văd oceanul şi puţin din ce înseamnă viaţa în Ţara Soarelui Răsare.

Va urma

Izu Inatori Sports Villa

Budă electrica

Baie tradițională (izvor cald)

Hitech, tradiție și orez

Kurashiki Tivoli Park 1

Kurashiki Tivoli Park (Photo credit: Wikipedia)

 

Prima întâlnire cu Japonia a fost răvăşitoare. Am picat dupa 12 ore de zbor pe lume-ailaltă, taman în Nagoya. Aeroportul ,Chubu Centrair, se afla pe o insulă artificială iar la aterizare habar nu ai dacă avionul pică în apă sau ajunge unde trebuie fiindcă pista începe sau se termină (depinde de sens) în ocean.
Aşa cum spuneam, prima întâlnire a fost ca o nebuloasă, totul era altfel. În timp ce zburam mă aşteptam sa ajung într-o lume complet hitech. Fals. Japonia e tradiţionalista, calmă. Aș minți să spun că în marile orașe nu găsești acel univers brownian de oameni și mașini dar imediat cum ieși din raza orașelor mari tradiționalul își face simțită prezența. Temple, lanuri de orez, case simple.
Prima dată drumul Nagoya- Kurashiki l-am facut cu mașina. A fost primul contact cu mersul pe stânga, să stau pe locul unde conduc de obicei dar să nu am nici volan si nici pedale. Drumul de aproximativ 400 km nu a fost prea spectaculos fiindcă mergi pe Express way care e la fel de impersonal ca orice autostradă. Singura amintire notabilă de pe Express way este fast-food-ul tipic japonez. Inițial am crezut că fast food va fi tot un Mc sau KFC. Am intrat înauntru și fast-food-ul semăna a cantină. La ușă, un soi de aparat ca cele de cafea dar care era plin de butoane pe care scria in japoneză și un loc pe unde sa bagi banii. Băgai banii și primeai un bilețel. Nu înţelegeai o iotă dacă nu îți explica cineva. Domnul Shin, reprezentantul promoterului japonez, mi-a explicat ce scria pe fiecare butonaș. Erau niște meniuri și fiecare avea un numar. Eu am luat numărul 23, ceva cu pui și inevitabilul orez fiert. Am dat bilețelul unei tanti la bucătărie și am luat loc la masă la o țigară (la vremea aia încă fumam). La un moment dat, de la bucătărie cineva răcnea de mama focului “Ni Ju San!! Ni Ju San!!”. Eu, liniștit savuram o cafea. Răcnetele continuau. Domnul Shin se sesizează și îmi spune “Cristian san, it’s your number”. M-am dus, mi-am luat meniul, totul asezonat cu plecaciuni din partea casei.
Spre seară am ajuns în Kurashiki. Kurashiki este un mic orașel cu o istorie de multe sute de ani. În vremea dinastiei Edo, Kurashiki, a fost un centru important de distribuție a orezului. Din câte am înțeles, o traducere aproximativă ar fi “locul cu multe depozite”.
Primele zile în oraș au însemnat niște plimbări pe străzi drepte și lungi. N-am îndrăznit să fac stânga sau dreapta și mă uitam ușor chiorâș la indicatoarele scrise în japoneză. Prin zona asta lumea nu știe engleză dar sunt atât de amabili și educați să te ajute că surmontează lipsa de cunoștințe. După ce m-am interesat mai bine și cu ajutorul unuia dintre colegii de la parc, am plecat, ușor, ușor, să vizitez centrul istoric Bikan, un loc fantastic, desprins parcă din filme, brăzdat de canale și poduri de lemn peste apa în care înotau sumedenie de pești koi colorați.
Alt loc deosebit este Ivy Square. Aici a fost prima moară modernă de bumbac(!) Bosekijo, moară  care există şi azi, la fel ca şi compania respectivă, Kurabo (dacă nu mă înșel), fondată pe la 1888. La muzeul Ohara nu am intrat dar mi s-a spus că deţine colecţii importante de artă vestică (aşa numesc ei civilizaţiile din Europa).
În orășelul ăsta mic și peste tot unde am ajuns în Japonia, m-a fascinat eficiența și grija lor pentru natură, orice petic de pământ era cultivat cu ceva. Pâna în anul 2008 orașul a avut un centru de distracție, Kurashiki Tivoli Park, în care am avut onoarea să lucrez. Azi nu mai există, din păcate. Parcul făcea parte din lanțul danez Tivoli iar refuzul celor din Kurashiki de a amplasa niște atracții mari şi zgomotoase care nu se încadrau în ambientul oraşului a dus la rezilierea contractului lor.
Mâncarea a fost un mare minus în Japonia. Mai mult fiarta, necondimentată, pare un fel de mâncare de regim. Totuși ceva pe gustul meu, adică niște frigarui de pui în stil japonez, nu foarte diferite de ce știm, am gasit în unul din celebrele lor Yakitori, înghesuite la maxim. Interesant am mâncat într-un restaurant aproape traditional. Zic aproape fiindcă nu stăteai pe podea ci pe scaune. Dacă nu aș fi fost cu niște amici japonezi nu aș fi știut nici ce să cer dar nici cum să mănânc. Dat fiind că eu nu agreez peștele decât în acvariu am optat pentru un soi de mâncare bazat pe carne de vită, Shabu-Shabu. Dar ca european, când te saturi de orez fiert poți alege să mergi la Denny’s unde gasești mâncare în stil european.
Pentru japonezi mâncarea condimentată e ciudată. Acel Wasabi e un soi de sport extrem pentru japonezul obișnuit. În parc, la Tivoli, era un sudanez cu o tonetă cu shaorma. Da, ați înțeles bine! Ei bine, a mânca shaorma pentru un japonez însemna un mic cornet făcut dintr-un sfert de lipie umplut cu câtă carne ar putea intra în el. Eu am fost revelație când am mâncat o shaorma întreagă(foarte bună ce-i drept) sub privirile încântate ale sudanezului.
Dar destul cu mâncarea și să vă spun de pagoda celor cinci povești aflată in Soja cam la jumătate de oră de mers cu mașina de-a lungul râului Takahashi. Pagoda, aflată lângă un câmp cu orez, se înalță semeață deasupra copacilor. Se spune că ar fi ultima pagodă construită în Japonia. Lângă ea există un templu budist, unde am asistat la un soi de slujbă așa cum doar prin filme văzusem. Să nu vă speriați dacă vedeți zvastici pe la aceste temple. Nu a reînceput vreun razboi ci este simbolul specific templelor budiste. Templele Shinto au ca simbol poarta Torii.

 

Va urma.

 

Kurashiki Central Station

 

Central Station și hotelul Kurashiki

 

Hans Christian Andersen patronul spiritual al fostului parc Tivoli

 

O caracatița, o scobitoare…

 

Shabu-Shabu

 

Pagoda celor cinci povești

 

Peisaj tradițional

 

 

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Poartă Torii

 

Slujbă la templu

 

Hai hui pe străzi

 

Lista de dorințe

M-am tot gândit ce aș mai dori să văd, pe unde aș dori să mai călătoresc. Imediat in fața ochilor s-a derulat o listă luuungă cu felurite destinații. Și m-am gândit altfel, ce mi-ar placea să văd în mod special, un bucket list, un planner sau mai neaoș, o listă de dorințe.

Și am zis așa, România rămâne o prioritate fiindcă are încă multe comori nedescoperite.
Bulgaria pentru că se dovedește o destinație agreabilă de fiecare dată și mi-am propus să mai scad numărul de bulgarosceptici.
Deși nu e o idee nouă, turul Mării Negre este un vis realizabil.  Bulgaria, Turcia, Georgia, Rusia si Ucraina. Nu-i așa ca sună foarte bine?
Să continuăm cu Polonia unde vreau să văd Varșovia,Gdansk, Cracovia, castele și papalitate.
Rusia pentru țari și bolșevici, Piața Roșie, Novosibirsk, Odessa, Sankt Petersburg și Trans Siberianul.
Germania pentru ca e plină de istorie și neapărat vreau să văd Dresda, Berlin, Postdam, Zwickau, Meissen.
Franța fiindcă mă fascinează imaginile cu câmpiile de lavandă și vreau să le văd și să le simt mirosul dar și castelele Cathare care par a fi un fel de cetatea Poienari multiplicată.
Aș mai adăuga Budapesta și Praga, locuri pe care vreau să le revăd pe îndelete.
Cam așa arată lista mea de dorințe, locurile unde îmi doresc foarte tare să merg. Probabil lista se va modifica, unele le voi bifa  iar altele vor deveni priorități.
Mai rămâne să calculez bugete, să aloc timp și apoi la drum.

Grüß Gott!

Fiindcă suntem în perioada de iarnă, o perioadă de plecat la ski, și cum Innsbruck-ul este o destinație favorită pentru împătimiții de alunecat pe zăpadă, m-am gândit să vă arăt câteva locuri demne de luat în seamă împrejurul acestui oraş. Hall in Tirol, Schwaz și Stans.

În Schwaz, orășel înfrățit cu Satu Mare, găsiți Muzeul Mina de Argint Silberbergwerk Schwazer, Castelul Freundsberg construit prin anul 1150, acum muzeu al districtului Schwaz și bineînțeles străduțele care amintesc de Sighișoara noastră, pe care le găsești în fiecare orașel de provincie din Tirol. De sus de la Freundsberg se vede în zare castelul Tratzberg și o panoramă întinsă a Schwaz-ului și a Stans-ului despărțite de autostradă.
De la Freundsberg drumul urca încă mulți kilometri și undeva pe la altitudinea de 1900 metri găsești un Sportgasthof. Oricum, găsești astfel de Gasthof-uri peste tot in munții Tirolului și toate au un aer de poveste.
Jos, în Schwaz, dai de o biserică impunatoare cu pereții exteriori plini de epitafuri. Mici bäckerei-uri te îmbie cu felurite sortimente de pâine sau cu gogoși cu diferite arome și glazuri.

Castelul Freundsberg

 

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Castelul Freundsberg

 

Schwaz și Stans

 

Castelul Tratzberg

 

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Biserica din Schwaz

 

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Trecem autostrada și ajungem în Stans. Mai mic decât Schwaz, dar tot găsim în el câteva obiective, biserica Herz Jesu datată secolul XIX, biserica Sf. Laurentiu. Iar de aici avem de ales două trasee, spre mânăstirea Georgenberg sau spre castelul Tratzberg. Complicat să alegi! Am ales, cam neinspirat, castelul Tratzberg pe care l-am găsit închis, pentru iarnă. Am făcut câteva poze care sigur vă vor inspira să îl vizitați. Eu, data viitoare, le voi vizita pe îndelete pe ambele.
Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Iaz lângă Tratzberg

 

Castelul Tratzberg

 

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Castelul Tratzberg

 

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Castelul Tratzberg

 

Am lăsat la urmă, intenționat, Hall in Tirol. Menționat prima dată în anul 1232 ca și salină, Hall este o destinație atât istorică cât și turistică excelentă.
Te plimbi pe străzi și savurezi ani și epoci, secolul X aici, secolul XVII dincoace.
Münzerturm unde s-a născut strămoșul dolarului, talerul, biserica Sf. Nicolae(Nikolaus), biserica Herz Jesu, Primăria, Tribunalul, Gasthof-uri, micuța piață de Crăciun, Bergbaumuseum, hotelul circular Parkhotel, straduțe înclinate, munți, liniște. Fantastic este cel mai potivit cuvânt. Mai ales când te întâlnești și cu tradiționalele costume tiroleze atmosfera este completa.
Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Tribunalul din Hall in Tirol

 

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

O veche brutărie

 

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Presă de taleri la Münzerturm

 

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Biserica Herz Jesu

 

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Gasthof

 

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Biserica Sf. Nikolaus

 

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Biserica Sf. Nikolaus

 

Simple, Free Image and File Hosting at MediaFire

Sărbătoare tiroleză

 

Craciun la marginea Imperiului

Porta Nigra in Trier

Porta Nigra in Trier (Photo credit: Wikipedia)

Stand la o discutie despre formule de adresare in limba germana cu ocazia diferitelor sarbatori, mi-am adus aminte de unul din cele mai de poveste Craciunuri petrecute vreodata.

Trier, in vestul Germaniei, care detine vestita Porta Nigra de la marginea Imperiului Roman este astazi un orasel pitoresc de provincie.

Am ajuns aici inainte de Craciun dar nu am avut prea mult timp sa colind strazile orasului.Nu cred ca mai e un secret pentru nimeni ca in vest agitatia scade pe masura ce se apropie

si atinge punctul culminant in seara de Ajun cand orice zgomot dispare sau mai auzi razlet pasii unui intarziat. Pe strazi se mai plimba doar vantul iar felinarele si luminitele strapung timid si delicat intunericul. Cum seara de de Ajun (Heiligabend ) se petrece in familie tot asa am petrecut-o si eu, intr-o familie mai numeroasa formata din prietenii si colegii cu care eram acolo. Atmosfera era romaneasca din cauza limbii vorbite, dar caracterul german al locului pusese oarecum stapanire si pe noi. A nins in noaptea de Ajun.

Dimineata a venit cu miros de vanilie si cozonac, cafea proaspata si ger. Obisnuit cu Romania, ma asteptam ca si aici sa gasesc forfota specifica zilelor de sarbatoare. Doar ca aici nu era nici tipenie. Strazile erau constiincios curatate de zapada dar casele, casele aratau de poveste ornate cu decoratiuni si cu cusme de omat.

Weihnachten 2010

Nu stiu cum o fi in Rovaniemi, dar aici am simtit prima data ca e posibil ca dupa un colt de casa sa apara un spiridus de al lui Mos Craciun sau chiar Mosul in persoana. A fost unul din momentele in care am simtit ca vreau sa merg la o biserica. Drept urmare, am ajuns la o catedrala si daca imi amintesc bine era catedrala Sf. Petru. Inauntru, putinii oameni cantau divin alaturi de preot. Am fost primiti cu zambetul pe buze de o doamna in varsta care ne-a intins fiecaruia carticelele cu cantece. Ne-am scuzat asa cum am putut ca nu stim germana asa ca ne-a aratat unde sa luam loc si sa asistam la slujba. O slujba, sau mesa, cum ii spune, care iti inspira sarbatoare si multa, multa liniste interioara.

English: Cathedral of Trier

Am stat pana la sfarsit dupa care am plecat la o scurta plimbare pe strazile pustii si inghetate. In toata plimbarea nu am intalnit decat o pereche – se grabeau zgribuliti spre un dejun intre prieteni sau in familie, imbracati destul de elegant.

Iar pe o straduta se auzea incet muzica dintr-un bar unde cativa greci sarbatoreau in stilul lor Craciunul.

Emen, Momin Skok si Negovanka

La 17km de Veliko Târnovo faci dreapta la Balvan apoi mai mergi 8km pana la Emen. Din Emen, mai mergem un pic si intr-o curba dai de cateva masini parcate si realizezi ca ai ajuns la locul potrivit.

Stiu ca toata lumea priveste cu jind la Marele Canion si viseaza ca intr-o zi sa il poate vizita si de asta azi vom vedea o alternativa superba si destul de putin cunoscuta. Un canion, o cascada si un lac. Canionul Emen, cascada Momin Skok si raul Negovanka. Toate sunt accesibile, fie de admirat de către cei care fac o simpla plimbare, fie de explorat de către cei care fac coborari cu echipament specializat. Centrul atentiei in canion este cascada Momin Skok intr-o traducere aproximativa ar insemna “Locul unde a sarit fata” deoarece se zice ca aici veneau sa se sinucida fetele care nu vroiau sa ajunga sotii de turci in vremea ocupatiei otomane. Pontul pe care vreau sa vi-l dau este faptul ca atunci cand ajungeti la podetele de lemn daca o luati in jos(cu grija ca e abrupt) gasiti cascada. Noi ne-am luat o mica teapa fiindca ne-am luat dupa indicatoarele cu водопад si am ratat cascada.

Dar hai sa vedem cu imagini cam ce gasim la Emen.

Asa cum ziceam, parcarea este fix dupa o curba si iti dai seama ca acolo e parcarea(improvizata sa ne intelegem) fiindca mai vezi alte masini trase, stanga dreapta, pe marginea drumului.

Emen

In cazul in care nu sunt masini si nici nu sunteti atenti sa vedeti in timp util semnul din poza de mai jos, puteti rata cu brio poteca spre canion.

Emen

Ecopoteca

Dupa ce ati parcat si ati intrat pe poteca asta e primul marcaj pe care il gasiti si cel mai corect din punctul meu de vedere deoarece chiar dupa un kilometru este cascada.

Emen

Indicator catre cascada Momin Skok

Imediat cum iesi din mica padurice, canionul se arata maret si coplesitor. Apa si intemperiile au cioplit adanc in piatra dand nastere unui tablou fantastic.

Prima imagine cu canionul

Undeva in peretele de piatra se desluseste o vizuina. Probabil cuibul vreunui vultur sau soim dat fiind ca se afla pe un perete abrupt.

Viziuna in stanca

Undeva in fata noastra alti turisti plecau in cucerirea canionului. Asta se intampla pe poteca de sus fiindca asa cum vom vedea mai erau o mana de entuziasti echipati foarte bine care au ales calea cea grea a canionului si au coborat jos pe albia raului Negovanka.

Pe marginea canionului

Poteca inconjoara o parte a canionului si ne duce intr-un alt unghi, alt unghi cu o alta perpectiva dar la fel de frumos. Cu fiecare schimbare de directie a potecii, canionul iti dezvaluie noi si noi imagini.

Raul Negovanka prin canion

Raul Negovanka in canion

Privire de ansamblu

Peretii de piatra parca pusi la linie sau steiurile de piatra sub care se casca haul te incita dar e bine sa fii atent. E bine sa aveti incaltaminte buna pentru astfel de excursii. Desi pare o poteca facila va poate pune probleme daca nu sunteti incaltat corespunzator.

Colt de stanca

Un perete parca taiat de mana omului

Luminisurile alterneaza cu padurea. Poteca merge uneori inclinata, uneori dreapta sau coboara abrupt.

Poteca spre cascada

Padurea tanara si deasa devenea un obstacol de netrecut daca nu ar fi fost poteca gata facuta. Peisajul superb!

Padurea canionului

Pe marginea canionului

Ei bine, aici ar fi trebui sa incepem coborarea catre cascada dar undeva langa aceste podete, pe carare, mai era un indicator „catre cascada” care te indruma sa mai mergi. Daca ajungeti aici cautati cararea spre fundul canionului dar ocoliti podetele de lemn fiindca sunt vechi si subrede. Oricum exista indicatoare care te anunta ca sunt primejdioase. Totusi se poate cobori chiar pe langa. Din nou insist pe incaltaminte!

Podetele de lemn spre cascada

Asa cum spuneam mai sus, undeva pe fundul canionului un grup de tineri echipati foarte bine, au abordat canionul din alt unghi, venind pe albia raului.

Fundul canionului acolo unde e cascada

Podetele sunt subrede deci atentie.

Podetele din alt unghi

Undeva dintr-un luminis vedem punctul terminus, locul unde raul formeaza un lac.

Lacul

Partener de calatorie

La un moment dat cararea coboara pana la albia raului.

Jos pe rau

Iesirea din canion iti ofera o noua priveliste. Inaltimile se domolesc si lacul care se formeaza din raul Negovanka se deschide intr-o imagine fantastica.

Gura de varsare a raului

Pe lac avem surpriza sa gasim cativa pescari care venisera cu masinile. Destul de ciudat pentru noi care batusem o padure intreaga.

Pescar pe lac

Si restul de pescari

Dupa ce ne-am convins ca am gresit drumul catre cascada am mai stat un pic sa ne bucuram de priveliste si am facut calea intoarsa. Nu inainte da a mai face cateva poze podetelor care te duc la cascada.

Podetele de coborare la cascada

Legatura intre peretii canionului