1 Ianuarie! Dimineață, Cișmigiu!

DSC_8484

DSC_8487

DSC_8488

DSC_8490-Edit

DSC_8493-Edit

DSC_8497

DSC_8501

DSC_8504

DSC_8505

DSC_8506

DSC_8509

DSC_8510

DSC_8513

DSC_8515

DSC_8516

DSC_8517

DSC_8519

DSC_8525

Anunțuri

Am plecat la Câmpulung

Când spui cuiva că pleci în excursie la Câmpulung imediat sesizezi acea privire “Nene, ai probleme!”. Ignori privirea și îți faci planurile de plecare. Cazarea există, plinul făcut…hai!

Ne oprim în prag de seară la Lerești la Pensiunea Amada. Prea multe de spus despre pensiune nu ar fi doar faptul că cineva a greșit grav la numarul de stele ori tocmai vedea multe stele, probabil verzi. Cele patru stele de pe firmă se traduc de fapt în două stele palide. Ușile scârție, prin baie se simte un iz ciudat, camera este minimal utilată. Personalul amabil dar și amplasamentul pe malul unui râușor mai ridică ștacheta. Personal nu va recomand să vă cazati aici.

Să lăsăm pensiunea și să descoperim orașul Câmpulung.

Parcăm lângă primarie și începem plimbarea. Primăria, judecătoria, biblioteca municipală, bustul lui Negru Vodă și o amintire din epoca de aur, Casa de cultură a sindicatelor. Toate astea în mai putin de 500 metri.

Primaria Câmpulung

Judecătoria

Amintiri din Epoca de Aur

Biblioteca Ion Barbu

Biblioteca Ion Barbu

Negru Vodă

Ca să nu pierdem nimic decidem să o luam pe mijlocul străzii dar nu oricum ci pe celebrul dar atât de puțin cunoscutul bulevard Negru Vodă zis și Pardon. Pălărierul Măgeanu, case monument și ajungem la Gradina Publică zisă Parcul Merci. În parc ca în parc, batrâni, copii, chioșcul orchestrei și o scurtă răpăială de ploaie. Stăm în chioșc cât ține scurta ploaie și ronțăim un covrig. Se termină ploaia și covrigul iar urmatorul popas va fi Muzeul de Etnografie și Artă. Dăm o raită prin muzeu, retrăiesc amintiri din copilărie din vacanțele petrecute la bunici.

Bulevardul Negru Vodă sau Bulevardul Pardon

Casă monument

La Măgeanu

Grădina Publică sau Parcul Merci

Parcul Merci

Muzeul de Etnografie și Artă

Muzeul de Etnografie și Artă

Statuie în curtea muzeului

În imediata apropiere a muzeului gasim o casă, o casă frumoasă dar cu o explicație care mă bagă ușor în ceața. Iată casa Iorgulescu!

Casa Iorgulescu

Casa Iorgulescu

Casă monument

Bloc tipic Epoca de Aur

Ușor, ușor ajungem la complexul Bărăția. Bărăție este un nume generic al asezărilor de cult catolice aflate la sud și est de Carpați iar din scrierile vechi reiese ca barații erau călugări franciscani. Se  cunosc patru bărății, Câmpulung, Târgoviște,Bacău și București.

La turnul clopotniței un domn ne atrage atentia la placa explicativă care ne spune de unde provine numele de Câmpulung, Comitele Laurencius de Longo Campo,  dar și prima datare istorică, anul 1300. La prima vedere nu ne-am prins ce e cu placa dar apoi am vazut ca ea a fost montată de Consiliul Culturii și Educației Socialiste.

Biserica actuală din complex este de fapt altarul fostei biserici iar din cercetarile mele prin diferite surse nu se cunoaște înca forma ei inițială.

Vedere din turnul clopotniței

Bărăția-Turnul clopotniței

Biserica Bărăției

Interiorul bisericii

Sfântul Iacob

Placuța explicativă actuală

Placa explicativă montată înainte de 1989

Sigur, Câmpulung nu se rezuma doar la atât. Eu sper ca v-am deschis un pic apetitul.

În zilele următoare vom explora, un pic, și câteva din zonele fantastic de frumoase din această zonă

Ninja, kimonouri şi peşte

Înainte de plecarea din Kurashiki am asistat la un festival local. Dimineaţa, când am ieşit din hotel am rămas blocat: seara m-am culcat în zilele noastre iar acum, ceea ce vedeam părea rupt din stampele japoneze de acum multe sute de ani. Sute de tineri îmbrăcaţi în costumele tradiţionale, kimonouri, evantaie, coafurile celebre cu andrele înfipte, papucii ăia ciudati ai lor, toate astea alcătuind un festival care celebra trecerea adolescenților în rândul adulților, Festivalul Noilor Adulți, într-o traducere aproximativă. N-am avut un aparat foto disponibil și rău îmi pare, aș fi scos niște imagini fantastice. Tot oraşul a fost o sărbătoare generală în ziua cu pricina. Tobele Kodo au răsunat toată ziua, teatrul Kabuki a stat alături de dansatori de streetdance. Ulterior am aflat că unele kimonouri de festivitate ajung și la 3000 USD, asta însemnând un costum cu toate briz-brizurile, lucrat manual. Neobosit, am umblat de colo colo toată ziua şi am admirat. Probabil, încă mai exist prin albumele de poze ale unor

ninja town 010

Ninja town (Photo credit: glasgow’s finest)

adolescenţi fiindcă era ceva exotic, cred, să fotografiezi un european care se uita cu gura căscată la desfăşurarea evenimentului.

Apoi ne-am îmbarcat  în maşină şi am plecat spre peninsula Izu, la Pacific. Drumul de aproape 700 km m-a dus prin Nara, leagănul Japoniei, prin Kobe, oraşul distrus de cutremur în 1995 dar renăscut din cenuşă, prin oraşul Toyota, prin celebra provincie Iga, locul unde au apărut luptătorii Ninja. Am avut ocazia să privesc  în departare muntele simbol, Fuji, apoi am ajuns la hotel la Izu Inatori Sports Villa , hotel aflat la 6km de orăşelul Inatori de la marginea Pacificului. Locul este feeric, munte și la poalele muntelui oceanul.
La hotel, zis și făcut, iau cheia, urc la etajul 1 intru în cameră, superb, ies pe balcon, priveliște de nota 11, intru în baie, de vis. De vis ciudat! Baia frumoasă, curată bec, celebra budă electrică (voi povesti  și de wc-ul electric mai pe larg), chiuveta generoasă dar cadă sau duș ioc. Ies din baie și intru iar sperând că apare cada mult visată. Cada refuza să apară. Mă încalț și cobor la recepție să lămuresc problema. Facil, la prima vedere dar complicat fiindcă engleza nu e punctul forte al japonezilor. Explic gesticulând expresiv doleanța mea. În primă instanța primesc o plecăciune și un Wakaranai sincer adică “Nu înteleg”, totul cu zâmbetul pe buze și extrem de atent. Explic iar prin mimă şi în timp ce “explicam” spălatul sub duş îşi face apariția încă un recepționer care avea habar cât de cât de limba engleză. Mă roagă să îl urmez și mă conduce la o ușă de sticlă după care există două vestiare, femei și barbați. Dupa vestiar intrăm într-o sală cu lavoare, uscătoare de păr, oglinzi mari, automat de instrumente de bărbierit din cele de unică folosință, dispenser de prosoape, spume de bărbierit, after shave și alte chestii de toaletat. După camera cu lavoare intrăm într-o sală mare cu dușuri pe ambele parti iar in partea din spate cu un soi de piscina de copii cu apă cald-fierbinte. Tot acest ansamblu era baia care lipsea din cameră. Crezând că am înteles tot mulțumesc recepționerului, fug în cameră, mă dezbrac, îmi iau slipul și halatul, papucii ăia de hotel la care nu știi care e stângul și dreptul, și purced grăbit să mă spăl. Mă bag sub un duș un pic apoi direct în piscinuță. În timp ce mă lăfăiam încercând să mă destind am observat priviri mirate. Inițial am crezut că din cauză că sunt european. Ei bine nu, eram singurul care era în slip și nu respectasem un soi de ritual de spălat. Am zis ritual fiindca așa pare, un lighenaș, un scaun mic de plastic, un prosop, săpun și incepi să îți cureți trupul. Te speli cu prosopul, te clătești cu prosopul. Abia ulterior am înteles că toată chestia asta moderna era de fapt o baie în spirit tradițional japonez adaptată la cerințele hotelului. Piscinuța de copii în mod, tradițional, este un hârdău imens din lemn și bambus umplut cu apă foarte caldă chiar fierbinte, apă în care se pot pune, optional, mere și/sau petale de flori.
Dacă baia am lămurit-o, buda electrică rămăsese new entry-ul. Nu mai văzusem până atunci, drept urmare m-am apucat să studiez wc-ul. Tot soiul de butoane – noroc că aveau și iconițe să ai habar ce face fiecare. Și uite așa m-am apucat să programez ora la care să se devină cald colacul, să butonez posturile de radio (muzică ambientală când stai pe budă), am constatat că nu e niciun risc să te uzi dacă te ridici înainte să termine clean service-ul, în câteva cuvinte am petrecut vreo trei sferturi de oră apăsând butoanele wc-ului. Cel mai șmecher wc electric pe care l-am văzut a fost un Panasonic, care, pe lângă chestiile menţionate mai sus, putea să îți facă și un sumar de urină, panoul de control avea display și putea fi personalizat pentru zece persoane diferite, iar prețul era la vreo 600-700 $.
La 5 minute de mers cu mașina trona pe coasta muntelui parcul zoologic Izu Bio. Pe lânga partea de zoo mai avea si partea de distractii. La zoo, ca la zoo – animale, copii curioşi, îngrijitori, poze, hrănit girafa cu morcovi (girafa care are limba mov, apropos). Nimic deosebit totusi la acest zoo, poate doar faptul că era împărţit în două părţi, un sfert parc de distracţie şi restaurante iar restul cuşti. Spre seară, dupa plecarea vizitatorilor, zona devenea pustie şi auzeai doar animalele cum “răspundeau”  îngrijitorilor şi vântul, daca era.
La 6-7 km în sens invers ajungi la Inatori, un oraşel mic pescăresc, de provincie. În mai puţin de 10 minute îl poţi traversa. Nu are nimic turistic, poate doar faleza lungă pe malul oceanului. Miroase stăruitor a peşte şi a ocean sărat. Portul nu este mai deloc destinat agrementului totuşi se poate ieşi în larg la o plimbare pe ocean. Am coborât pe malul oceanului să ating Pacificul şi abia acolo am realizat cât mă bucur pentru că am avut ocazia să ajung atât de departe, să văd Japonia, să văd oceanul şi puţin din ce înseamnă viaţa în Ţara Soarelui Răsare.

Va urma

Izu Inatori Sports Villa

Budă electrica

Baie tradițională (izvor cald)